-
-
Cornilescu -
-
1
|Daniel 8:1|
În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu, Daniel, am avut o vedenie, afară de cea pe care o avusesem mai înainte.
-
2
|Daniel 8:2|
Cînd am avut vedenia aceasta, mi s'a părut că eram la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi în timpul vedeniei mele, mă aflam lîngă rîul Ulai.
-
3
|Daniel 8:3|
Am ridicat ochii, m'am uitat, şi iată că într'un rîu stătea un berbece, şi avea două coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decît celălalt, şi cel mai înalt a crescut cel din urmă.
-
4
|Daniel 8:4|
Am văzut cum berbecele împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nici o fiară nu putea să -i stea împotrivă şi nimeni nu putea să scape pe cine -i cădea în mînă; ci el făcea ce voia, şi a ajuns puternic.
-
5
|Daniel 8:5|
Pe cînd mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap dela apus, şi a cutreierat toată faţa pămîntului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între ochi.
-
6
|Daniel 8:6|
A venit pînă la berbecele care avea coarne, şi pe care -l văzusem stînd în rîu, şi s'a repezit asupra lui cu toată puterea lui.
-
7
|Daniel 8:7|
L-am văzut cum s'a apropiat de berbece, s'a arunct încruntat asupra lui, a izbit pe berbece, şi i -a frînt amîndouă coarnele, fără ca berbecele să i se fi putut împotrivi; l -a trîntit la pămînt, şi l -a călcat în picioare, şi nimeni n -a scăpat pe berbece din mîna lui.
-
8
|Daniel 8:8|
Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar cînd a fost puternic de tot i s'a frînt cornul cel mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vînturi ale cerurilor.
-
9
|Daniel 8:9|
Dintr'unul din ele a crescut un corn mic, care s'a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit, şi spre ţara cea minunată.
-
10
|Daniel 8:10|
S'a înălţat pînă la oştirea cerurilor, a doborît la pămînt o parte din oştirea aceasta şi din stele, şi le -a călcat în picioare.
-
-
Sugestões
Clique para ler Êxodo 39-40
31 de janeiro LAB 397
HOSPITAL DO SENHOR
Êxodo 39-40
Chegando ao final do livro de “Êxodo”, encontramos a conclusão da construção do tabernáculo e da criação de tudo que iria compô-lo: “E a glória do Senhor enchia o tabernáculo” (Êxodo 40:35). Esse era o lugar da habitação que manifestava visivelmente a Deus.
O tabernáculo não existe mais. Mas o Novo Testamento nos ensina que nosso corpo é o santuário onde Deus quer habitar. O Senhor quer que cada crente seja um templo Seu. A união de todos esses templos formam o corpo de Cristo, que é a igreja cristã. Vamos à igreja para nos reunir como um só corpo, como os israelitas o faziam ao redor do tabernáculo. Portanto, duas coisas nos fazem lembrar daquela tenda no deserto: a pessoa de cada crente e a igreja. São os templos que temos.
Muitos gostam de comparar a igreja com um hospital. Pensando nisso, quero compartilhar um texto - “Hospital do Senhor” - que encontrei na internet, de autor desconhecido, mas muito interessante:
“Fui ao hospital do Senhor fazer um check-up de rotina e constatei que estava doente. Quando Jesus verificou minha pressão, percebeu que estava baixa de ternura e, ao verificar a temperatura, o termômetro registrou 40 graus de egoísmo.
Fiz um eletrocardiograma e foi diagnosticado que necessitava de uma ponte de amor, pois minha artéria estava bloqueada e não estava abastecendo meu coração vazio.
Passei pela ortopedia, pois estava com dificuldade de andar lado a lado com meu irmão. Não conseguia nem mesmo abraçá-lo por ter fraturado o braço, ao tropeçar na minha vaidade.
Na oftalmologia, constatou-se em mim uma miopia, pois não conseguia enxergar além das aparências.
Queixei-me também de não poder ouvir claramente o Doutor, e diagnosticou em mim um bloqueio em decorrência das palavras vazias do dia-a-dia.
Mas a consulta foi boa. Obrigado, doutor Jesus, por não ter me cobrado nada pela consulta, por Sua grande misericórdia. Agora, quero, ao sair daqui, usar somente os remédios naturais que o Senhor me indicou, que estão no Seu evangelho. Deverei tomar, diariamente, ao me levantar, chá de agradecimento; chegando no trabalho, uma colher de sopa de bom dia; e, de hora em hora, um comprimido de paciência, com um copo de humildade. Ao chegar em casa, a dose diária será uma injeção de amor. E, na hora de dormir, duas cápsulas de consciência tranqüila.
Agindo assim, tenho certeza de que não ficarei mais doente e todos os dias serão de confraternização e solidariedade. É... Devo prolongar esse tratamento por toda a minha vida para que quando eu for chamado, possa ser identificado como um filho Seu.
Obrigado Senhor. Quero ser seu eterno cliente. Ajude-me!”
Valdeci Júnior
Fátima Silva