-
-
Cornilescu -
-
43
|Neemias 12:43|
În ziua aceea s'au adus multe jertfe, şi a fost mare bucurie, căci Dumnezeu dăduse poporului o mare pricină de bucurie. Se bucurau şi femeile şi copiii, şi strigătele de bucurie ale Ierusalimului se auzeau pînă departe.
-
44
|Neemias 12:44|
În ziua aceea, s'au rînduit oameni cari să privegheze asupra odăilor cari slujeau de cămări pentru darurile de mîncare, cele dintîi roade şi zeciuieli. Ei au fost însărcinaţi să adune în ele, din ţinutul cetăţilor, părţile hotărîte de Lege preoţilor şi Leviţilor. Căci Iuda se bucura că preoţii şi Leviţii erau la locul lor,
-
45
|Neemias 12:45|
păzind tot ce privea slujba lui Dumnezeu şi a curăţirilor. Cîntăreţii şi uşierii îşi împlineau şi ei slujbele, după rînduiala lui David şi a fiului său Solomon.
-
46
|Neemias 12:46|
Căci odinioară, pe vremea lui David şi lui Asaf, erau căpetenii peste cîntăreţi şi cîntări de laudă şi de mulţămire în cinstea lui Dumnezeu.
-
47
|Neemias 12:47|
Tot Israelul a dat pe vremea lui Zorobabel şi Neemia, părţile cuvenite cîntăreţilor şi uşierilor, zi de zi; au dat Leviţilor lucrurile sfinţite, iar Leviţii au dat fiilor lui Aaron lucrurile sfinţite cuvenite lor.
-
1
|Neemias 13:1|
În vremea aceea, s'a cetit în faţa poporului în cartea lui Moise, şi s'a găsit scris că Amonitul şi Moabitul nu trebuiau să intre niciodată în adunarea lui Dumnezeu,
-
2
|Neemias 13:2|
pentrucă nu veniseră înaintea copiilor lui Israel cu pîne şi apă, şi pentrucă tocmiseră împotriva lor cu preţ de argint pe Balaam ca să -i blesteme. Dar Dumnezeul nostru a prefăcut blestemul în binecuvîntare.
-
3
|Neemias 13:3|
Cînd au auzit Legea, au deosebit din Israel pe toţi străinii.
-
4
|Neemias 13:4|
Înainte de aceasta, preotul Eliaşib, care era pus peste cămările Casei Dumnezeului nostru, şi rudă cu Tobia,
-
5
|Neemias 13:5|
pregătise pentru el o cămară mare, unde puneau mai înainte darurile de mîncare, tămîia, uneltele, zeciuiala din grîu, din must, şi din untdelemn, părţile rînduite pentru Leviţi, cîntăreţi şi uşieri, şi darurile ridicate pentru preoţi.
-
-
Sugestões
Clique para ler 2 Crônicas 5-7
11 de maio LAB 497
OBVIAMENTE
2Crônicas 05-07
Se você ligar para mim, meu telefone irá tocar. Se passar um e-mail, chegará no meu computador. Se escrever uma carta, o correio irá me entregar. Você irá dizer: “Dãh!” Tão óbvio, não?
No entanto, esse é ponto: a obviedade. Esse é um problema que podemos ter: nos esquecemos justamente do mais básico, do óbvio. Como somos burros! Preocupamo-nos com tanta coisa sofisticada e nos esquecemos do essencial, que geralmente é o mais simples. Quer ver só? Relembrando sobre o que escrevi no primeiro parágrafo, lembra daquele versículo memorável, que muita gente sabe até de cor, que diz: “Se o meu povo, que se chama pelo meu nome, se humilhar e orar, buscar a minha face e se afastar dos seus maus caminhos, dos céus o ouvirei, perdoarei o seu pecado e curarei a sua terra?” Você sabe que essas palavras eram tão óbvias que, no contexto deles, elas chegavam a ser lugar-comum? Não entendo como Deus tem tanta paciência - se dar ao sacrifício de “redundar tantas redundâncias” para ver se numa dessas voltas, talvez consiga nos laçar para o Seu coração, Seu abraço.
O verso de 2Crônicas 7:14 era óbvio porque, se lermos desde o capítulo anterior, vemos que havia acontecido exatamente isso. Veja bem: 2Crônicas 6:12 em diante mostra uma longa oração de Salomão. Ele estava buscando a Deus. Aí, quando entra aí o capítulo sete, diz que “Assim que Salomão acabou de orar, desceu fogo do céu e consumiu o holocausto e os sacrifícios, e a glória do SENHOR encheu o templo”. O verso doze declara que “o SENHOR lhe apareceu de noite e disse: “Ouvi sua oração, e escolhi este lugar para mim, como um templo para sacrifícios”. Logo a seguir, quando estava mais que demonstrado que quando alguém ora a Deus de todo o coração, com todo o seu desempenho, a oração toca o coração de Deus, quando isso tinha acabado de acontecer com Salomão, Deus fala as palavras que destaquei acima: “se o meu povo, que se chama pelo meu nome, se humilhar e orar, buscar a minha face e se...”
Para que falar isso se Salomão havia acabado de chamar pelo nome de Deus? Ele não tinha acabado de se humilhar? Não tinha acabado de orar, de buscar a face do Senhor? Não tinha acabado de se converter dos seus maus caminhos? E Deus não tinha acabado de ouvir Salomão? O Senhor não tinha acabado de perdoar seus pecados? Ele não tinha acabado de abençoar a terra de Salomão? Então para que dizer que se alguém O buscasse, Ele atenderia? Para que redundar?
É porque, infelizmente e obviamente, nós esquecemos.
Valdeci Júnior
Fátima Silva