-
-
Cornilescu -
-
19
|Ester 9:19|
De aceea Iudeii dela ţară, cari locuiesc în cetăţi fără ziduri, au făcut din ziua a patrusprezecea a lunii Adar o zi de bucurie, de ospăţ şi de sărbătoare, în care îşi trimet daruri unii altora.
-
20
|Ester 9:20|
Mardoheu a scris aceste lucruri, şi a trimes scrisori tuturor Iudeilor din toate ţinuturile împăratului Ahaşveroş, de aproape şi din depărtare.
-
21
|Ester 9:21|
Le poruncea să prăznuiască în fiecare an ziua a patrusprezecea şi a cincisprezecea a lunii Adar,
-
22
|Ester 9:22|
ca zile în cari căpătaseră odihnă, scăpînd de vrajmaşii lor. Le -a poruncit să prăznuiască luna în care întristarea lor se prefăcuse în bucurie şi jalea lor în zi de sărbătoare, şi să facă din aceste zile nişte zile de ospăţ şi de bucurie, cînd să-şi trimeată daruri de mîncare unii altora şi să împartă daruri celor lipsiţi.
-
23
|Ester 9:23|
Iudeii s'au îndatorat să facă ceeace şi începuseră să facă şi ce le scrisese Mardoheu.
-
24
|Ester 9:24|
Căci Haman, fiul lui Hamedata, Agaghitul, vrăjmaşul tuturor Iudeilor, făcuse planul să -i peardă, şi aruncase Pur, adică sorţul, ca să -i omoare şi să -i nimicească.
-
25
|Ester 9:25|
Dar Estera, venind înaintea împăratului, împăratul a poruncit în scris să întoarcă asupra capului lui Haman planul cel rău pe care -l făcuse împotriva Iudeilor, şi să -l spînzure pe lemn, pe el şi pe fiii lui.
-
26
|Ester 9:26|
De aceea zilele acestea s'au numit Purim, dela numirea Pur. Potrivit cu tot cuprinsul acestei scrisori, potrivit cu cele ce văzuseră ei înşişi şi potrivit cu cele ce li se întîmplaseră,
-
27
|Ester 9:27|
Iudeii au luat pentru ei, pentru sămînţa lor, şi pentru toţi ceice se vor lipi de ei, hotărîrea şi îndatorirea neschimbăcioasă ca să prăznuiască în fiecare an aceste două zile, în felul rînduit, şi la vremea hotărîtă.
-
28
|Ester 9:28|
Zilele acestea trebuiau să fie pomenite şi prăznuite din neam în neam, în fiecare familie, în fiecare ţinut şi în fiecare cetate. Şi zilele acestea Purim nu trebuiau desfiinţate niciodată din mijlocul Iudeilor, nici să se şteargă aducerea aminte de ele printre urmaşii lor.
-
-
Sugestões
Clique para ler João 12-13
01 de novembro LAB 671
“JESUS CHOROU”?
João 10-11
Muitas vezes já vi cristãos escaparem pela culatra de João 11:35, ao serem intimados a declamar um versículo bíblico. Por não saberem nada melhor, maior ou mais especial, no susto, dizem: “Jesus chorou”. E se alguém reclamar, ainda poderão dizer: “Mas é um verso bíblico!”. E num contexto assim vemos o questionamento paradoxal que confronta a simplicidade com a seriedade deste versículo.
Seriedade? Sim! Veja a pergunta que surge na cabeça de muitos, ao lerem-no: “Por quem Jesus chorou? Por Lázaro ou por si mesmo?”. O verso 33 trinta e três começa a explicar, e os comentários bíblicos “SDABC” e “O Desejado de Todas as Nações” pegando esta ponta de corda, nos elucidam mais sobre o assunto. E, teologicamente, a conclusão é que “em Sua humanidade, Jesus foi comovido pela dor humana e chorou com os aflitos”. Mas, por trás desta afirmação, há muito significado.
Foi uma cena dolorosa. Lázaro fora muito amado, e suas irmãs choravam por ele, com o coração despedaçado. Os amigos uniam-se ao coro, chorando juntos. Em face dessa aflição humana, dentre muitos amigos consternados pranteando o morto, “Jesus chorou”. Se bem que fosse o Filho de Deus, revestira-Se, no entanto, da natureza humana e comoveu-Se com sua dor.
Seu coração está sempre pronto a compadecer-se perante o sofrimento. Chora com os que choram, e alegra-se com os que alegram-se. Não foi, porém, simplesmente pela simpatia humana para com Maria e Marta, que Jesus chorou. Havia, em Suas lágrimas, uma dor tão acima da simples mágoa humana, como o Céu se acha acima da terra. Cristo não chorou por Lázaro, pois estava para chamá-lo do sepulcro. Chorou por aqueles muitos que ora pranteavam a Lázaro mas, em breve, tramariam a morte dAquele que era a ressurreição e a vida.
O juízo que estava para cair sobre Jerusalém estava delineado perante a visão futurística de Jesus. Ele contemplou Jerusalém cercada pelas legiões romanas. Viu que muitos dos que agora choravam por Lázaro morreriam no cerco da cidade e não haveria esperança em sua morte.
Não foi somente pela cena que se desenrolava a Seus olhos, que Cristo chorou. Pesava sobre Ele a “dor dos séculos” Lançando o olhar através dos séculos por vir, viu o sofrimento, a dor, as lágrimas e a morte que caberia em sorte aos homens. Seu coração pungiu-se por sentir pena da família humana de todos os tempos e em todas as terras. Pesavam-lhe, fortemente, sobre a alma, as misérias da raça pecadora
Foi assim, que a fonte das lágrimas se lhe rompeu. Jesus em um anelo tão profundo em aliviar todas as dores dos humanos, ao ponto de chorar.
Valdeci Júnior
Fátima Silva